Cum se cântăreşte educația? | O poveste despre stresul la şcoală

De ani buni încoace, în fiecare sâmbătă de la ora 11 la 12 sunt cu Ina, o fetiță cu părinți spanioli, născută în Belgia, blândă şi simpatică, elevă la o şcoală privată.

Mi-e mai mare dragul să cobor scările spre casa lor din cartierul păzit de copaci înalți, să mă aşez pe scaun în biroul lor de la parter, unde lenevesc întotdeauna un pian şi o vioară, şi să o ascult pe fetița cu ochelari cum îmi povesteşte în engleză veselele ei aventuri şi curiozități.

Ina are 11 ani şi a început şcoala secundară. Vorbeşte trei limbi şi tocmai a început să o studieze pe a patra: olandeză. Ieri, am decis împreună să construim o hartă a şcolii ei ca să înțeleg mai bine ce trăieşte ea zilnic. A fost încântată de idee şi am rugat-o să îmi descrie o zi de vineri la şcoală.

Am ascultat-o cu atenție cum îmi povestea despre clădirile A, B şi C, despre pasarelele dintre ele şi despre cele cinci minute dintre cursuri în care aleargă disperată ca să ajungă în următoarea clasă, şi următoarea, şi următoarea… Pentru că, în şcoala ei, elevii se deplesează, nu profesorii.

Mi-am amintit de vremea când eram la Master şi alergam şi eu nebuneşte prin campus ca să ajung la următorul curs în cinci minute. Eram stresată. Tare. Şi aveam 22 de ani. Dar Ina are doar 11 şi învață într-un sistem alert, exagerat, incompatibil cu nevoile unui copil de vârsta ei, croit pentru o bulă socială. O şcoală privată cu standarde înalte şi empatie puțină.

La sfârşitul orei de engleză, în care eu – o profesoară cu studiile făcute la „țară” în România – am ascultat un copil obosit de o şcoală de capitală europeană, i-am explicat mamei fetiței harta şi ideea conversației noastre în engleză. A zâmbit cald şi a spus: Asta îi ajută pe copii să fie autonomi.

M-am tot gândit la povestea asta de ieri încoace. Mi-am tot imaginat sute de copij alergând din A în B, în C, ca să nu întârzie la ora de mate, istorie, engleză etc. Mi-am imaginat cum sunt depăşiți în viteză, poate chiar împinşi de copii mai mari, de liceeni stresați încă de la grădiniță. Şi mă tot întreb:

Oare aşa se câştigă autonomia?

Oare ce impact are acest stres continuu asupra copiilor noştri?

Oare merită să dăm copilăria pe şcoli private?

Îmi amintesc de clasa mea dintr-a cincea cu drag. Era cea mai mică din şcoală, ascunsă lângă scara şi toaleta profesorilor. Mi-am revăzut colegii de liceu chiar acolo vara trecută, la zece ani de la Bacalaureat. Eram fericiți pe vremea aceea. Profesorii veneau la noi, nu noi la ei. Şi aveam 10, 15 minute de pauză la fiecare oră. Mâncam pâinea cu ou şi ne jucam în tihnă, eliberãndu-ne de presiunea învățării dirijate, obligatorii.

Sunt mamă acum şi mă îngrijorează deja presiunea creată în jurul şcolarizării copiilor. Ce alegem? Ce ne dorim pentru copiii noştri: educație blândă sau autonimie impusă, forțată? Cum se cântăreşte educația: ín ore, în limbi vorbite, în cărți citite, în lucruri înțelese, în note primite?

Vă las să cugetați.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s