Cât aşteptăm de la un copil de doi ani şi jumătate?

Nu m-am înghesuit printre părinții ce au năvălit în hol în secunda în care s-a deschis uşa masivă şi bătrână a grădiniței. Am aşteptat să se disperseze puțin emoția revederii şi mi-am chemat copiii. L-am văzut pe Robert cum îşi făcea loc printre picioare de părinți neatenți. Eduard nu era încă acolo. De undeva de mai sus şi de mai în față, am auzit o voce prea dură şi prea sâcâită întrebând:

E mama lui Robert?

– Bună ziua, i-am spus eu ridicând privirea.

Stătea cu o treaptă sau două mai sus şi gesticula vulcanic în timp ce turuia un soi de critică fără formă şi fond:

Nu e deloc ok. Face pipi pe el, nu ştie să-şi pună puțulica bine ín toaletă, nu se ştie îmbrăca şi încălța singur!!!

M-am abținut să nu zâmbesc orosteşte auzind asemenea critici la adresa unui copil de numai doi ani şi jumătate spuse cu atâta disperare şi frustrare de o doamnă educatoare cu studii psiho-pedagogice şi un aşteptat şi sperat simț al empatiei. Că doar asta şi-a dorit să facă în viață: să ne educe copiii mai bine ca noi.

Să ştiți, doamnă, că voi – părinții – ttebuie să-l învățați astea!

– Ştiu, îl învățăm. I-am spus. Acasă, face la oliță. Este un loc nou, abia a început.

Nu, nu înțelegeți, nu e deloc ok. Papucii (cu scai) nu sunt ok. Nu îi poate încălța singur. Ah, şi să ştiți că participă bine la clasă (zise pe acelaşi ton acru).

Între timp, copleşită de dezamăgire, de greață, l-am găsit şi pe Eduard şi am ieşit la aer, în stradă. În timp ce descuiam lanțul cu care erau legate bicicletele copiilor de gardul din fața şcolii, am început să diger mesajul primit, tonul aspru, senzația de neprietenie, de răutate. Îl priveam pe Robert cum mergea cu bicicleta fără pedale înspre casă, drept, mândru dar mâhnit.

De asta făcuse ieri pipi peste tot. De stres. Şi eu n-am înțeles. L-a ruşinat, l-a certat că puțulica i-a ieşit din toaletă şi s-a udat. L-a certat că a făcut caca un scutecul chiloțel. Credeam că pentru aceste accidente ni s-au cerut haine de schimb şi scutece. Au trecut zece zile de când a început grădinița şi mă întreb cum se poate aştepta cineva ca un copil atât de mic să ştie de toate, să nu greşească.

Mi-am tot spus că educatoarei îi e greu că doar ştiu cum e. Am doi copii şi lucrez şi eu cu copii. Mi-am tot spus că lucrurile se vor calma şi aşeza, că blândețea se va ivi dar încă mai sper. Mi-am tot spus că voi insista cu toate hibele astea dar acum, că e seară şi am timp şi spațiu să cuget, mă întreb:

Chiar atâtea aşteptări trebuie să avem de la un copil de doi ani şi şase luni?

Chiar atâta presiune trebuie să punem pe el?

Chiar atât de puțin contează că participă vesel la activități?

Chiar atât de uşor traumatizăm un copil abia scos de sub aripa părinților, a creşei?

Spuneți-mi voi, că eu sunt copleşită de tristețe.

4 gânduri despre ”Cât aşteptăm de la un copil de doi ani şi jumătate?

  1. violeta zice:

    Oh! Alexandra, temerile acestea le am si eu. Teama ca multi dintre invatatori si-au ales meseria din comoditate. Un loc de munca caldut in care isi pot manifesta frustrarile pe creaturi mai mici decat ei. Rar aud de invatatori care isi fac meseria cu devotament si dragoste pentru copii. Din pacate, sistemul actual neglijeaza aspecte importante pentru noi. Eu vrand sa inscriu fetita la cresa la un an mi-au raspuns foarte mahnite Vai! Dar nu e bine! Nu a mers deloc pana acum? Am intrebat pentru cine nu e bine? A incercat sa se sustraga dar am determinat-o sa spuna adevarul : mai clar sau mai pe ocolite- pentru ele! Pentru ca trebuie sa se implice mai mult si trebuie mai multa rabdare si daruire insa ele nu au asa ceva. Si in plus nu se simt nici capabile pentru ca nu sunt intr-atat de competente incat sa stie cum sa gestioneze astfel de momente. Este mai usor cu cei de 3 luni caci ei stau acolo si doar plang. Sunt mai usor de ignorat.
    Cum imi doresc sa fie o triere mai atenta a dascalilor conforma cu sentimentele fiintei noastre ! Iti trimit imbratisari !

    Apreciază

  2. Cristina Cosma zice:

    O draga de tine ,sunt alături de tine chiar dacă numai cu sufletul și cu gândul, nu fi tristă pentru ca ai niste copilași minunați, ai mare dreptate în tot ceea ce spui, imi pare nespus de rau ca sunt atat de multe persoane care așteaptă de la niste mici creaturi sa miste munții din loc la doar câțiva anișori, rușine să le fie ! Ce bine ar fi daca ar exista niste uriași care sa faca la fel cu astfel de persoane.Intrebarea mea este: nu poti sa faci plângere la conducerea grădiniței? Nu e normal ce face acea “duamnă”😔 te pup si îmbrățișez cu drag!
    P.S. Am uitat sa te anunț că micul prinț al meu a fost cuminte la grădiniță, nu a plâns, nici macar nu a intrebat de mama sau de tata, azi cand l.am luat era trist ca a vrut să mai rămână.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s