Nu-i lăsați să vă refuze instinctul!

Pe masa de naştere, asistentele plănuiesc să mă împingă cu coatele ca să ies mai repede. Doctorul, mai empatic, se pare, le opreşte cu un ton hotărât, uşor dur. „O să distrugeți stomacul fetei”, spune el referindu-se la mama mea. Inima ei tânără bate repede şi simt cum corpu-i tremură epuizat şi sătul de patruzeci plus de săptămâni de sarcină şi două zile de travaliu.

Mă grăbesc să ies din universul meu cald şi blând… mama respiră greu şi nici răbdare să o cunosc nu mai am. Mi-e teamă şi am obosit dar sunt atât de entuziasmată încât nu mai pot aştepta niciun minut până să îi văd chipul. Forţa creatoare mă împinge prin tunelul vieții spre lumină, mă strânge şi mă răsuceşte ca pe o tornadă umană.

Mă aşteaptă două mâini îmbrăcate în plastic care mă transferă rapid altor mâini necunoscute. O zăresc pe mama o clipă. Sunt fetiță, spun halatele albe. Atât. Apoi aud vocea mamei mele tot mai departe. Mâinile mă şterg, mă spală, mă pun pe cântar, mă trag de mâini, de picioare, mă răsucesc, mă verifică prin urechi, prin nas. Plâng din răsputeri după o clipă la sânul cald al mamei mele, prin care natura ne-ar putea ține legate dincolo de pântec. Însă inimi ce bat haotic mă duc pe coridoare vântoase şi urât mirositoare până la camera suferinței celei mai crunte: singurătatea.

Este 6 August 1989, zi de duminică şi de sărbătoare. E prea cald şi prea rece în acelaşi timp în maternitatea din Arad. Mama şi bebeluşul ei (adică eu) sunt despărțiți din prima secundă de viață. Fără vreo clipă de tandrețe, fără vreun minut la sân sau măcar în brațe, inimă lângă inimă. Suntem separate şi igienizate de parcă naşterea ar fi o boală mortală. Instinctul ne este ignorat, dreptul la iubire suprimat. Mama rămână goală de mine, iar eu, fără de ea.

Țip ore în şir de foame, de frică, de necunoscut, de singurătate, de noapte şi de nou. Toți țipăm. Zeci de kilograme de copii smulşi din mamele lor şi izolați de iubire. Epuizați, adormim pe rând, în suspine adânci şi reluăm strigătul disperat imediat ce simțim goliciunea din aer. Mama plânge în pernă de durere fizică şi sufletească. Calmantul natural i-a fost refuzat, ascuns şi închis cu cheia într-o cameră plină de suferință. Se teme că nu mă va mai recunoaşte, atât de puțin m-a văzut la naştere. Noroc că mi-au pus etichetă cu număr la mână. Aşteaptă în frământare şi disperare până când vreun halat alb îi va striga numele, îi va steriliza sânul şi o va trimite pe coridoare clorificate spre mine.

Deodată, mâini reci mă iau din cutia singurătății şi mă aruncă, printr-o fereastră, în brațele mamei mele. Nu am fost „cuminte”, am plâns mult, îi spune o voce rece. Este deja 7 August. Timidă, emoționată, buimacă, mama încearcă să mă alăpteze iar eu caut mirosul ei ascuns pe sub soluția dezinfectantă şi ne chinuim. Unde o fi laptele meu, al ei? Nimeni nu ne ajută. Suntem doar noi două, mici şi neştiutoare încercând să repornim instinctul, să reproducem momentul cel dintâi. Apuc să ajung la lapte puțin dar timp nu mai avem şi halatul alb ne separă din nou, ne aruncă la coridoare distanță, ca pe nişte întemnițați pedepsiți pentru că există.

La fiecare patru ore fix, mama este chemată la fereastra dorului meu ținându-se de pereții coridoarelor betonate, târându-şi bazinul rănit de un travaliu lung şi greu. Pieptul îi e plin de lapte bun, cald, făcut pentru mine dar pe care-l pot primi numai câteva minute de cinci ori pe zi. Dar suntem norocoase, alte mame nu au strop de lapte, spun asistentele. Rând pe rând, suntem trimişi prin ferestre mamelor noastre lăuze, însetate de mângâiere, iubire, înțelegere şi de atingerea bebeluşilor pe care i-au purtat în burta lor atâta vreme.

***

Am treizeci de ani. I-am împlinit de curând, în 6 August 2019. Tot ce am scris mai sus se bazează pe cuvintele mamei mele care, adesea, îmi povesteşte minunea traumatizantă a naşterii mele în vremuri comuniste, vremuri în care inima şi sufletul, iubirea şi trăirea erau desconsiderate în totalitate. O lume nu tare departe de astăzi.

Acum, când scriu pe o foaie virtuală cu vârful degetului meu arătător de la mâna dreaptă, mă gâdilă pe brațul stâng părul auriu al bàiețelului meu cel mare. De partea cealaltă a patului, Robert – copilul mic şi poznaş – întinde un picioruş peste burta mea în care se legăna acum trei ani. Dorm lin între mama şi tatăl lor şi nu vor scrie vreodată despre naşterea lor şi despre coridoare reci pe aceaşi foaie.

Când s-au născut ei, decenii mai târziu şi mii de kilometri mai la stânga hărții, natura i-a adus uşor la mine la piept şi niciun halat alb nu i-a luat de acolo ore în şir. Aşa, „murdari”, lipicioşi şi epuizați am stat neclintiți şi am lăsaf instinctul să îşi arate puterea. Burtă lângă burtă, inimă lângă inimă, înveliți cu materiale simple şi moi, onorați cu înțelegere şi vorbe blânde, nu am fost despărțiți mai mult de doi metri zile întregi. Nimeni nu a intervenit între noi. Am fost dlar ghidați.

Acum, la Arad – oraşul în care m-am născut – prietena mea de suflet stă să nască. Îi ascult gândurile, temerile. Îi înțeleg aşteptarea şi entuziasmul. Îşi doreşte o naştere naturală şi o experiență frumoasă. Bebeluşul ei se pregăteşte. Uitându-mi la ei, doi într-un singur trup, îmi tot revin în minte poveştile mamei şi orele naşterii copiilor mei. S-au schimbat multe, multe de tot. Există empatie şi blândețe în spitale acum. Însă un singur lucru persistă.

Refuzul instinctului. Frica de naştere naturală. Încrederea că o mamă are în sân tot ce are nevoie bebeluşul său din prima clipă. Înțelegerea că primul contact între mamă şi copil este esențial, vital, veşnic. Bineînțeles, fac referire la situații normale. Există, admit, excepții multe şi grave. Astfel că, la treizeci de ani de la naşterea mea, vă rog să nu lăsați pe nimeni să vă refuze dreptul la instinctul natural şi maternal. Nu lăsați pe nimeni să vă pună copiii în cutii de siguranță la coridoare distanță.

2 gânduri despre ”Nu-i lăsați să vă refuze instinctul!

  1. Cristina zice:

    Cat de frumos si emoționant! Da din pacate asa a fost😔 . Sunt minunate momentele după nastere sa ii simti mirosul unic,ce nu poate fi descris în cuvinte,sa ii numeri degețelele , sa ii mângâi capul mic sa il / o iubești si sa nu ii mai dai drumul ca nu cumva ceva rau sa i se întâmple,bucurie pentru noi care am putut sta împreună inca din primele secunde de viață. Te pup draga mea ! Mukte bucurii alături de puișorii tai! 💙

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s