Ne lăsăm copiii să experimenteze ori ba?

Îmi ştergeam ochelarii de soare şi îi îndesam pe cei de toate zilele în rucsac, când aud o voce gravă aproape de noi: „Dă-te jos!!! Ce cauți acolo? E periculos! Hai, dă-te jos acum! Doamnă, doamnă, nu vedeți ce periculos e?” (Traducerea din franceză).

Încerc să îmi dau seama cine țipă şi de ce. Copiii mei sunt ok: unul lângă mine, altul e cocoțat pe poartă. Ridic privirea şi văd, de după poarta închisă, un domn în vârstă, scund şi extrem de agitat din care venea vocea aceea gravă.

Domnul țipa la copilul meu cocoțat şi la mine de ne auzea toată strada: „Păi, doamnă, vedeți ce sus e? Ia uite, se poate înțepa în parii ăştia ascuțiți! Vai de mine!!!”. Eu, uşor amuzată de reacția lui exagerată, îi răspund: „Domnule, stați liniştit, sunt în spatele lui, în curtea noastră, şi eu mă cățăram pe porți la patru ani”. Ce să îl convingi pe Monsieur. Mă privea consternat şi mai, mai că nu mă numea mamă iresponsabilă.

Între timp, lui Eduard cățărătorul a început să îi tremure buza de jos şi picioruşele. Pe sub ochelarii de soare îi curgeau lacrimi şi după două-trei clipe, a lăsat să curgă un plâns trist şi speriat. L-am dat jos de pe poartă şi i-am explicat că omul era îngrijorat pentru el, doar că avea o voce mai puternică. Domnul, încurcat de reacțiile noastre, şi-a luat tălpăşita zâmbind prosteşte şi schițând un „pardon” în colțul gurii.

Ne-am revenit pe loc, copilul s-a suit pe bicicletă şi am plecat spre parc dar m-am tot gândit la evenimentul ăsta pentru că este un subiect tare controversat: ne lăsăm ori ba copiii să experimenteze, să rişte, să se expună la pericol? Psihologii spun că bebeluşii se nasc numai cu două frici: cea de zgomote puternice şi cea de a fi scăpați din brațe. Restul, dragi părinți, le sunt implantate de noi adânc în subconştient.

Ai grijă! Nu ai voie! Stai lângă mine! Faci cum spun eu! E periculos!”, câteva dintre lucrurile pe care le aruncăm fără să dăm explicații copiilor. Şi totuşi, le datorăm explicații. Bineînțeles că avem grijă de ei dar pentru a nu se accidenta cu bicicleta, îi învățăm regulile de cerculație, pentru a nu se îneca, îi învățăm să înoate, pentru a nu cădea, îi învățăm să se cațere şi să coboare. Ba mai mult, le explicăm pericolul şi că avem încredere în faptul că ne vor cere ajutorul imediat ce au nevoie de el.

Ştiţi cum săream eu gardurile la bunici când eram mică? Oh, şi ce liberă mă simțeam. Îmi mai rupeam pantalonii în fund când îi agățam de vreun par dar ce conta? Bunicii aveau treabă, nu stăteau ei să mă certe că eram cocoțată pe poartă. Dar de înotat nu am învățat să înot deşi iubeam apa. Ştiți de ce? Pentru că îi era mamei frică de apă şi atâta mi-a povestit cum era să se înece că eram (şi încă sunt puțin) sigură că şi eu pățesc la fel.

Aşadar, îi lăsăm să se cocoțeze pe garduri liniştiți, avem încredere că se opresc din pedalat la trecereq de pietoni? Eu cred că da. Bineînțeles, îi învățăm metoda, le explicăm etapele, le arătăm cum se face. Dar apoi, apoi ar fi bine să avem încredere în ei. Le reamintim detaliile dar să țipãm „ai grijă” non-stop este cam stresant. Iar ce zice domnul de după gard puțin contează, vedeți şi voi că grija exagerată numai bine nu face, ba poate, chiar rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s