„Mamiii, picioarele şi mâinile mele!!!”

M-am trezit devreme, chiar dacă e sâmbătă. Cred că nu mergem la grădiniță astăzi dar mama îmi tot spune că trebuie să ne grăbim, să mâncăm repejor pentru că e o zi specială. Ea se tot agită, îşi calcă o rochie, îi calcă şi lui tata o cămaşă, apoi mă duce la baie şi mă spală pe dințişorii perlați, pe năsucul murdărel (nu ştiu de ce nu nimeresc întotdeauna gurița când mănânc), pe ochii şi pe mânuțele grăsuțe cu care ador să îmi arunc nisip printre buclele castanii atunci când mã joc în parc.

– Ia uite, spune mama, ce rochiță frumoasă am pregătit pentru tine! Îți place?

O privesc pe mama cu mirare dintre jucăriile de pe podea, cum ține o rochiță atârnată de un umeraş. E frumoasă!!! E a mea! Ah, acum îmi amintesc. Astăzi îmi sărbătoresc ziua de naştere! Am împlinit trei ani miercuri şi acum a venit momentul să sărbătorim. Oh, ce emoții am! Bine că am mâncat mai devreme căci sigur nu mai puteam acum.

Încep să țopăi, nu mai am răbdare. Mama mă ajută să îmbrac rochița, îmi piaptănă buclele cu atenție, îmi pune o agrafă de prințesă şi îmi spune să nu cumva să mă murdăresc până plecăm. O urmăresc cum se îmbracă şi ea, cum îşi aranjează părul cârlionțat şi cum se rujează. De-abia aştept să fiu şi eu mare, să am ruj şi rimel ca şi mama.

Pantofiorii! Am şi pantofiori! Ce frumoşi sunt! Deja nu mai am răbdare, burtica mea face sunete ciudate dar nu mi-e foame. Tata spune că e timpul să plecăm. E frumos şi el astăzi. Îmi spune că mai avem o oprire înainte de petrecere. E o zi specială şi pentru ei. Mergem într-o sală frumoasă, în centru, unde mama şi tata stau de vorbă puțin şi apoi plecăm. Nu mai am răbdare, pe bune. Ei nu ştiu că eu am trei ani şi obosesc repede? Parcă mi se închid puțin ochii. Întotdeauna pățesc asta în maşină.

***

Ia uite cum vin prietenii mei! Oh, ce zi frumoasă. Suntem în aer liber, e călduț afară şi am şi tort!!! Nu l-am văzut încă dar mama spune că e exact ce mi-am dorit. Şi vine şi Elsa să ne jucăm împreună. Da da, chiar prințesa Elsa. Mă tot învârt în jurul mamei. Nu mai am răbdare. Dar ce face băiețelul acela? Dă cu picioarele în ceva gri, ca un nisip. O fi nisip? Mie îmi place tare să mă murdăresc în nisip.

Am o idee! Mă dau câțiva paşi în spate şi alerg spre nisipul ăsta. Daaaa, e o idee bună. Pornesc în viteză şi mă arunc în el. Simt mâna mamei cum încearcă să mă oprească dar eu mă arunc. Oh, dar ăsta nu-i nisip. E cald şi moale, miroase urât! Şi ardeeeee!!! Arde tareee!!! Mamiiiii, mâinile, picioarele mele!!!!! Mă doare tareee!!!!

Țip cât pot de tare dar încep să amețesc de durere. Mama mă ia pe sus şi cineva mă spală cu apă rece pe mâini şi pe picioare. Toți sunt în jurul meu, e agitație mare. Urcăm repede în maşină. Mama plânge, tata e panicat, eu țip de durere. Rochița mea e murdară toată de cenuşă. Intrăm într-o clădire mare unde miroase urât a clor iar oamenii plâng, ca şi mine.

Oamenii îmbrăcați în alb ne duc într-o cameră cu multe aparate şi încep să spună multe lucruri pe care nu le înțeleg. Eu o vreau pe Elsa. Şi tortul meu. Nu înțeleg de ce nisipul acela m-a rănit aşa de rău. Vor să mă curețe dar mi-e frică tare. Mama încearcă să mă liniştească dar îi văd ochii plini de lacrimi şi îi simt inima cum bate repede, ca atunci când eram în burtica ei.

Urcăm din nou în maşină. Mi-au pus nişte pansamente albe pe mânuțe, pe genunchi, pe glezne. Mă doare mai puțin dar sunt epuizată şi mi-e frică. Aş vrea acasă, să dorm în patul meu dar mama îmi spune că mergem la un alt spital, unde vom avea grijă de arsuri. Arsuri? Ce sunt astea? Ah, mama spunea zilele trecute să nu mă ating de cuptor că mă arde. La asta se referea ea? Dar acolo nu era un cuptor, era doar un nisip urât mirositor.

***

Aici, în spital, oamenii în alb mă înțeapă, îmi dau medicamente şi vor să îmi desfacă pansamentele. Mi-e frică tare de ei. Şi e urât în camera asta. Miroase înțepător şi aud copii plângând tof timpul. Oare şi ei au bandaje şi perfuzii? Eu sunt obosită şi nu vreau decât să stau în brațele mamei mele. Dar oamenii ăştia cu fețe dure tot trag de mine, tot trântesc uşile şi pleacă în viteză. Nimeni nu zâmbeşte aici.

Au trecut câteva nopți de când suntem în spital. Sunt tristă şi obosită. Mama îmi spune că, sub pansamente, am arsuri de gradul doi şi trei. Nisipul era cenuşa unui foc făcut cu o zi înainte de petrecerea mea. Părea stins dar ,dedesubt, mocneau încă cărbuni. Nimeni nu s-a gândit cà eu cred că e nisip sau că zace acolo un pericol atât de mare. Mama e tristă, o aud vorbind la telefon plângând. Mă ține tot timpul în brațe pentru că mi-e frică să merg în picioare.

Astăzi, mi-au pus o perfuzie şi am dormit tare bine. Când m-am trezit, pansamentele mele erau mai albe. Mama spune că plecăm acasă. Vreau mult de tot la mine acasă. Dar pansamentele vin cu noi. Iar mâine venim iar la spital să le schimbãm. Mi-e frică tare, nu pot să dorm noaptea şi aş vrea să mă joc dar nu pot atinge jucăriile. Dar încerc să merg şi să am încredere în mama, care spune că mâinile şi picioarele mele îşi vor reveni curând. Mă tot gândesc la Elsa şi la tortul special iar noaptea visez cum mă arunc în nisip şi nu mă mai doare nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s