„Madame, s’il vous plaît” | Victimele părinților lor

„Madame, s’il vous plaît…”, aud a mia oară pe ziua de azi. La orice colț de stradă, la intrarea oricărui magazin, tu mă aştepți cu aceste cinci cuvinte. În fiecare zi, negreşit.

Uneori ai 17 ani, alteori 23, 35, 40 sau 60. Uneori eşti bărbat, alteori femeie, chiar copil. Întotdeauna stai pe cimentul impresionant de rece, cu un pahar de plastic în mâna negriciossă sau pe trotuarul mizerabil. Întotdeauna insişti să îți etalezi murdăria şi hidoşeniile.

De fiecare dată, îți răspund în română. Mă priveşti mirată o clipă direct în ochi, te fâstâceşti când te întreb de ce faci găuri în trotuarele belgiene când alții le mătură pe cinci euro pe oră.

Câteodată, caut o monedă în buzunar şi ți se luminează fața. Ah, nu întotdeauna am. Ce să faci, am dat-o pe pamperşii copilului meu. Şi atunci te schimonoseşti toată, îți întorci privirea spre un alt buzunar şi mă înjuri în limba ta pe care aş recunoaşte-o dintr-o sută.

Când stai mult în acelaşi loc, ajungem chiar să ne împrietenim. Ți-am adus haine pentru copiii nenorociți prin România sau prin gările altor țări. Ți-am dat câte un măr sau o banană. Cine ştie ce o fi adevărat din ce povesteşti.

Uneori, spui că nu ai şcoală, alteori că te-au adus frații, prietenii. Câteodată, vorbeşti de cei care îți iau banii la sfârşitul zilei şi te încălzesc cu alcool şi prafuri. Ei, cei care au primit procura cu semnăturile părinților tăi ca să te treacă vama. Ei, cei care îți țin bine buletinul sau paşaportul.

Câteodată, mai mergi şi în picioare şi persuadezi toate mamele cu copil în cărucior să îți dea bani. Mâncarea nu prea o apreciezi. Gusturile nu se discută, nu-i aşa? Ai şi tu copii, sunt mici, dorm în stradă, sunt bolnavi. Mamele se întristează, scot moneda şi bam… ai ce decarta la şefi. Păcat că şoferii opriți la semafor nu prea reacționează la fel.

Povestesc acasă că te-am văzut iar, că mi-ai spus despre copiii tăi de vârsta alor mei şi că ai reuşit să-mi înfigi o întristare în inimă. Fir-ar, iar am căzut în plasa traficanților de carne vie care clădesc palate cu mii de turnulețe prin țara în care am fost săracă odată. Pe seama mâinii tale întinse.

Pe cea mai mare stradă comercială din Bruxelles, pe trotuarul cartonat din fața vitrinelor consumeriste, tu îți foloseşti copiii ca momeală pentru mila celor ce cred că în România se moare de foame. Bebeluşi, copii mici şi măricei înveliți în zdrențe şi dubios de cuminți.

Eşti victima unor ne-oameni care te văd ca pe un automat de cafea. Copiii tăi sunt zahărul care mă fac să scot a doua monedă din portofel. Eşti victima părinților tăi, a fraților tăi netoți, a propriei tale leni învățată din pruncie.

Nu eşti victima niciunui sistem. Primăria i-a obligat să te înscrie la şcoală, învățătoarea a încercat să te treacă clasa. Ai rămas repetentă pentru că acasă vedeai violență, delăsare cu aspect fals de libertate. În clasa a patra aveai 13 ani şi te-ai pierdut în glodul străzilor neasfaltate. Sistemul tot a insistat. Ți-a amendat părinții, ți i-a trimis la măturat străzi, le-a dat ajutor social. Prea puțin pentru ei. Şi te-au vândut proprietarilor de palate şi mercedesuri cu numere de Franța.

Ai dat de alt sistem. Mai bogat, mai organizat, mai social. Ți-ar da casă, te-ar ruga să îi cureți străzile şi ți-ar educa copiii. A încercat şi l-ai invadat cu lenea şi prostia ta. Preferi să stai prin guri de metrou decât sã speli toaleta publică în schimbul unei case. Ai născut în spital curat, cu un medic român şi acum îți ții copilaşul în frig, pe străzile asfaltate de constructori români.

Sistemul tot a tras de tine, eu tot trag de tine. Tu eşti o victimă. Şi copiii tăi sunt victimele tale. Deja sunt traumatizați, deja au pierdut ani atât de importanți de dezvoltare. Dar ce îți pasă ție sau şefilor tăi de dezvoltarea lor? Bine e că au ce mânca astăzi. Îi iubeşti, te cred, de asta îi ții în frig la picioarele mele. De asta îi împrumuți camarazilor din alte guri de metrou. Te-au învățat cum să îi adormi cu medicamente, ştiu şi asta.

De-aş fi eu un sistem, ți-aş lua copiii şi te-aş abandona în munți. Să vezi cum se simt ei în lumea în care îi ții. Fără şansă! Fără empatie! Fără iubire! Fără mângâiere! Fără educație! Fără un pat! Fără o toaletă! Fără mâine! Aş avea grijă de ei cum aş putea eu. Cu bani puțini.

Dar nu am puterea asta şi tare mi se măreşte golul din inimă când ştiu că un copil ca al meu zace învelit în pături jegoase printr-un gang împuțit, dependent de tine. Tu nu vei citi vreodată cuvintele astea şi nici nu mă vei înțelege când îți mai spun două vorbe. Dar EI – cei cu putere – poate dau peste blogul meu modest, se aşează la biroul majestuos şi scriu un alt destin pentru copiii tăi.

Pe mâine,

Foto: gandul.info

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s