11 ani împreună

Când te-am văzut prima oară, purtai pantaloni scurți, căciulă şi mănuşi într-o seară rece de ianuarie. Şi totuşi, erai transpirat. Interesantă combinație, mi-am spus. Dacă reflectez mai bine, nici nu sunt sigură că nu ne mai întâlnisem înainte. Dar eu atunci te-am văzut.

A doua oară când te-am văzut, purtam o bluză roz de adolescentă, uşor decoltată dar cu glugă şi-mi petreceam timpul proaspăt major în discuții banale la o masă oarecare a singurei cafenele din oraşul nostru modest. Am descoperit atunci un punct comun: lentilele de contact.

Nici nu ştiu când mi-am pus centura de siguranță pe locul din dreapta a maşinii tale. Tot ce-mi amintesc este că noaptea de opt februarie a fost cea mai frumoasă de până atunci. Aveam 18 ani iar tu aveai vârsta mea de acum. Erai acasă după ani colindați prin lume iar eu de-abia trecusem vama. Am povestit ore în şir într-un colț de stradă, la o aruncătură de băț de casă. Apoi ne-am sărutat cu pasiunea curiozității, noutății, începutului.

În noaptea următoare, am visat cum mă țineai în brațe într-un alt timp şi spațiu, în care simțeam o iubire blândă, un calm etern, o siguranță infinită. Când m-am trezit în zori, mi-am găsit tatuat în inimă acest sentiment sublim şi îl port în medalionul ființei mele de 11 ani.

M-ai strâns în brațe când familia mea a văzut doar diferența de ani dintre noi. M-ai învățat să schiez şi nu ai râs de mine când mă prăbuşeam cu capul în zăpadă. M-ai ținut de mână în noapte fără să întrebi. M-ai ascultat. M-ai ajutat să încep să scriu. M-ai ținut aproape şi m-ai lăsat să plec departe când am avut nevoie. Mi-ai arătat răbdarea, încrederea, iubirea de lungă distanță.

În 11 ani, ne-am conectat şi deconectat de milioane de ori. De câteva ori am atins fundul prăpastiei. Mai ții minte? Atunci am priceput cu sufletul meu fragil şi naiv că iubirea nu e trecătoare, că ea se transformă, se stinge o clipă şi reînvie mai luminoasă, mai profundă. Iar sinceritatea, iubitul meu, mi-ai dăruit-o şi mi-ai predat-o cu o măiestrie desăvârşită.

Ne-am ales verighetele de argint din bijuteria în care se vindeau genți de pânză şi ni le-am pus pe deget într-o altã zi de februarie. Purtam, în loc de rochie de mireasă, un copil de şapte luni în pântece. M-am simțit cea mai iubită femeie din Univers. Pentru că eram. Şi sunt.

Iar noaptea în care ai şters lichidul amniotic de pe podeaua dormitorului nostru şi ziua în care ai tăiat cordonul ombilical al primului nostru copil mi-au dat şansa să văd infinitatea firii tale. Când m-ai strâns în brațe în cel mai greu moment din existența mea, când mă zbăteam în agonia teribilă şi minunată a naşterii, mi-ai dat puteri nebănuite şi divine.

Îmi stau lacrimi în colțul ochiului acum, când îți aud respirația adâncă lângă mine. Dormi pe o margine de pat. Lângă tine, Eduard. Apoi eu şi Robert. Uneori, ne unim mâinile peste capurile lor mici şi pufoase. Uneori, ne enervăm unul pe celălalt. Chiar nu îmi place cum îți arunci lucrurile prin toată casa. Dar, alteori, ne găsim timp pentru noi, doar pentru noi.

Acum, ştiu că iubirea e ca o carte fără număr de pagini, ca o casă fără număr de etaje sau metri pătrați. Iubirea e un val de energie fluctuantă pe care o invităm în fiecare zi în casa noastră. Azi aleg să te sărut ca o amantă, să te îmbrățişez ca o prietenă, să te iert ca o mamă, să te motivez ca un suporter, să te încurajez ca un coach, să împart cu tine ca un camarad, să te iubesc fără să te vreau altfel.

Îți mulțumesc pentru 11 ani, 11 minute şi doi copii împreună.

Cu iubire,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s