Marea dilemă a somnului | Cât o fi ora?

Cât o fi ora? E dimineață deja? Am visat aiurea, gândurile zilei posomorâte mi s-au preschinbat în imagini şi subconştientul mi le-a aruncat iarăşi în față. De parcă nu ar fi fost de-ajuns cât m-am chinuit să ies din starea de irascibilitate din ultimele două zile. Sunt ca o bombă cu ceas, pe bune.

Se face lumină abia pe la nouă şi la patru se aprind becurile stradale. Oricât mi-ar plăcea Crăciunul şi țara în care locuiesc, luna Decembrie îmi pune nervii la încercare de-a binelea. Nu ştiu cum rezistați voi, cele care citiți cuvintele astea mai dinspre Polul Nord. Că verde nu văd decât la TV e una, dar măcar soarele sau zăpada de mi-ar mai mângâia răbdarea.

Eduard se foieşte în dreapta mea de parcă ar fi la vreun concurs de-nvârtit prin pat. Un cot în coaste m-a luat prin surprindere. Stați aşa, să-mi regăsesc suflarea. Începe să geamă, să se încoarde şi să se împingă. În coastele mele, bineînțeles. Terorile nopții, nu coşmaruri, aşa zice Google. Aşa o ținem din Septembrie, de când feciorul a decis că e prea viteaz ca să doarmă la prânz. I-am făcut şi deparazitare, din disperare. Evident, copulul nu are decât o dezvoltare a creierului tare curioasă care mi-a adâncit remarcabil ridurile dintre ochii.

„Nu te mai plimba atâta, te rog!”, îi arunc lui Laur cu toată frustrarea posibilă. Mă aud imediat în ecou şi îmi dau seama că exagerez maxim, omul îşi luase un tricou din dulap. Atât. Nu-i de mirare că preferă canapeaua. Îmi confirmă şi el gândul. Tac. Îmi dau seama că visasem chiar aiurea. Cât o fi ora? Realizez că am adormit la şapte. Cu noile căşti wireless în urechi, ascultând-o pe Laura Markham dându-mi lecții despre mămicie. Sau poate pe Tony Robins? Cine mai ştie? Nu cred că am auzit cinci minute din ce spuneau oamenii ăştia că am căzut lată. Sper, vă mărturisesc, că măcar s-a înregistrat ceva informație auzită în somn, pe undeva prin cerebel. Aşa sper mereu când a doua zi revin de la capitolul 12 la nouă.

Eduard s-a potolit. Dar ocupă trei sferturi din pat, pe lățime. „Vau, vau apă!”, se aude deodată din stânga. Încerc să îl păcălesc cu suzeta dar nu merge. Copilul va, va apă! Şi țipă. Se ridică. Țipă tare. Mă apucă iar starea de care vă spuneam, cea de bombă cu ceas. Caut sticla pe lângă pat. Aha, găsesc şi căştile. Bea copilul rapid toată apa iar eu sper degeaba să fie de ajuns. „Vau, vau apăăă!!!”. Îmi târăsc picioarele până în bucătărie, torn apa stângace în sticlă că nu am apucat să îmi caut ochelarii (nu că ar fi ajutat tare mult) şi mă simt aşa norocoasă că avem un apartament, nu o casă. Mi-aş fi făcut depozit de apă direct în dormitor de-ar fi trebuit să cobor măcar o treaptă la ora asta. Dar cât e ora, totuşi?

Robert bea rapid apa dar ce să vezi? Acum îl doare nasul. Adică are muci şi nu poate respira. Urmarea a două zile de febră. Îl şterg, el plânge, apoi vrea în brațe, iar plânge, iar brațe. Dar numai în fund, nu pe pernă cumva. Îl las să plângă că n-am şansă. Îmi imaginez cum l-aş duce pe canapeaua tatălui său care probabil îl aude. Ştiu că ar plânge. Îmi imaginez apoi cum m-aş duce eu să dorm singură pe canapea. Sau în camera lui Eduard, care a fost părăsită în Septembrie, după ce a dormit în ea zen un an şi jumătate.

Găsim cu greu o poziție îmbrățişată dar sus pe perne, să poată respira copilul. Aşa, îmobilizată, aud tramvaiul cum trece pe bulevardul din spatele casei. „Deci nu e ora unu încă!”, îmi spun. Dar oare cât o fi atunci? Respirația i se răreşte, picioruşele grăsuțe i se înmoaie şi capul îi cade într-o parte. Aleluia, am învins. Bomba din mine s-a mai domolit. Ca pe un ou aurit, îl aşez cu tot cu pernă înapoi în patul său, lipit de-al meu.

Unde mi-o fi telefonul? Acela ce-mi vorbeşte în somn. Pipăi aşternuturile, caut pe sub pernă, pe sub plapumă, pe sub copii. Mă gândesc să-mi pun ochelarii. Stați aşa, ar fi degeaba (smile). Voila! Ora!!! Ora 23:30! Să mă bucur sau nu? Că mai am timp să dorm, da. Că mi-a fugit somnul în țările calde… Deschid aplicația, wordpress. Aşa se scrie acest blog, în nopți tumultoase, pe telefon. Să-mi deschid laptopul ar fi cu adevărat prea mult. Inspirația mă ia la dans numai noaptea pentru că ziua mea nu se întâlneşte cu mine. Ziua mea este a lor, a copiilor mei sau a copiilor altora. Mai prind câte o oră la două săptămâni, în care ori sunt la medic, la psiholog ori la pensat. Atât.

Eduard se vaită iar. Când mă gândesc la anul trecut şi la cum dormea el liniştit în camera lui – la care râvnesc eu acum, îmi vine a plânge. A acceptat atât de uşor tranziția din patul nostru în patul său, încât m-a surprins. Avea doi ani dar cred că a simțit că nu e de glumă cu un bebe de două zile. Am rămas doar cu Robert în dormitorul cu trei paturi: unul mare, unul de bebeluşi şi un next-to-me, cumpărat în caz că vom fi patru în cameră. Eh, dar n-au suportat prea mult trezirile din două în două ore, scutecele schimbate în toiul nopții şi sesiunile de alăptare urmate de plimbările pe umăr.

Trei ani şi opt luni dormiți cu sfertul, cu ora, cu minutul. Am dormit nopți întregi, e drept, dar cu porția. M-am lansat în sleep training de câteva ori dar am renunțat pe motiv de vinovăție. Am şi brevetat argumentul următor: Dacă mie îmi place să dorm cu partenerul meu, de ce-ar dormi copiii mei singuri? Ne-am convins unul pe altul că e ok să dormim câte trei, câte patru, uneori pe canapea, alteori pe un colț de saltea, cu marginea de la pat între omoplați. Ne pare chiar rău că le-am dat sfaturi altora cum că copilul trebuie sã doarmă separat de la o vârstă. Bine am făcut că nu am specificat care vârstă.

Iată-ne în plin co-sleeping, trezindu-ne cu muci, terori ale nopții, dureri de burtă, ori ce-or fi țipetele astea de mă pun să scriu la unu dimineața. Oricât aş fi citit despre somnul copiilor înainte să nasc sau după, acum un an sau ieri, tot n-aş fi ştiut cum vom dormi. Un sfat pe care mi l-a dat o mamă de trei copii s-a dovedit a fi real: Povestea asta cu somnul nu se încheie până după patru-cinci ani. Am sperat să fie un mit dar nu e. Pe bune. Voi, cele norocoase, cu copii pe deplin dezvoltați la nivel de somn, îmi pare rău că vă plictisesc astăzi. Dar voi, cele cu cearcăne, treze şi pe Facebook la unu dimineața, aveți răbdare. Răbdare. Răbdare. Lipiți paturile unul de altul şi dormiți când apucați, la şapte seara, ca mine (smile).

Vă las, tocmai a intrat Laur în dormitor şi a călcat pe o carte sonoră. S-au pornit calul şi vaca, o pasăre şi o oaie să ne pună pe râs. Ce mai, viață de noapte activă.

Cu drag,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s