Şi ce dacă nu suntem o familie tradițională?

Din când în când, pe vremea când stăteam timidă în prima bancă – aproape lipită de tabla mereu prăfuită de urmele de cretă, mi se punea o întrebare: cu ce se ocupă părinții tăi, Alexandra? Răspundeam începând întotdeauna cu mama iar când ajungeam la tata, îmi scădea vocea ca şi cum aş fi avut un buton de volum undeva între minte şi suflet. Le spuneam profesorilor că lucra într-o fabrică dar niciodată nu ştiam ce anume făcea acolo. Apoi mă agasau cu mai multe întrebări, de parcă nu era de-ajuns că toate răspunsurile dinaintea literei n din catalog fuseseră normale.

Adevărul era că nu ştiam ce făcea tata pentru că nu făcea parte din viața mea, din timpul meu, din familia mea. Mai târziu, când se obişnuiseră să mai scurteze chestionarul despre tata iar eu dezvoltasem în pararel un soi de mască de indiferență cu rol de apărare a sentimentelor, au trecut la mama. Eram în clasa a opta când familia mea, adică mama, a plecat de mare nevoie să lucreze în străinătate. Săptămânal, la ora de dirigenție, explicam şi reexplicam de ce ea nu a fost la şedința cu părinții şi de ce nu am plătit o parte din taxa pentru Capacitate. De parcă nu era evident că pentru taxa asta mi-a plecat familia în țări străine.

Bunicul mă conducea dimineața la braț, şchiopătând uşor şi pufăind lejer dintr-un Carpați, la autobuzul de la fântănă. Fără surle şi trâmbițe, tot Universul complotase împotriva mea şi mă mutase şapte kilometri depărtare de şcoala spre care mersesem zilnic de când mă ştiam. M-a scos din mica noastră garsonieră şi m-a trimis la sat, la bunici, să-mi fie ei familie o vreme.

Dar cum eram în floarea adolescenței şi aveam impresia falsă că ştiam cum se înnoadă şi deznoadă viața, m-am răzvrătit şi am convins-o pe mama să mă lase să stau singură acasă, unde ea ajungea o dată la trei luni, când îi expira viza. Confuză din cap până-n picioare, singură în familie, mi-am găsit prieteni să-mi umple nevoile sufleteşti. Dar când ajungeam acasă, după zile şi seri de vară, după nopți dormite pe la prietene, mă izbea realitatea: viața mea nu era la fel ca a altor fete de 15 ani. Mânată de dor şi mâhnire, mergeam apoi la bunici şi mătuşi şi mă bucuram de o familie de weekend.

Când fratele meu s-a născut, eu aveam aproape 17 ani. Stăteam cu inima tremurândă pe scările de la etajul trei al spitalului din modestul meu oraş când veşnicul pediatru local a traversat coridorul cu trei kilograme de iubire înfăşurate într-o pânză albă. De-atunci înainte, am experimentat un alt concept al vieții, în care patru oameni trăiau împreună într-o casă pe măsura lor, o familie normală, aş spune acum. De-ați şti cu câtă mândrie îmi sălta sufletul când profesorii şi colegii de clasă îmi spuneau că tocmai s-au întâlnit cu mama şi cu Luca la magazinul din centru. Dar când venea vorba de taxa de BAC, încă ne chinuiam să o plătim la timp, chiar şi cu un tată (soțul mamei) plecat din nou pe-afară.

În ianuarie 2009, pe când stăteam în gazdă într-un apartament atât de modest încât orice preț ar fi fost prea mare, dar la doi paşi de Facultate, prietenul meu a plecat 1600 de kilometri mai spre Vest, cu niciun plan de întoarcere. Mă afundam în zilele pline de cursuri obositoare de Română şi Engleză până uitam de dor şi de kilometri. Anul 2010 m-a prins cu garda pusă; lucram, eram mai încrezătoare, mai lucidă, ştiam mai multe dintr-ale lumii, aveam 20 de ani, ce mai. Mi-am înghițit anxietățile până în adâncul sufletului şi am plecat în America cu programul Work & Travel. Acolo, pe drumul dintre St. Louis, Missouri şi Panama City Beach, Florida, în autocarul în care cunoşteam două fete (de vreo două săptămâni) şi limba engleză, mi s-a luminat mintea şi mi-am dat seama (aproape la 21 de ani) că familia şi-o construieşte fiecare după cum ştie şi poate, nu după cum trebuie.

Opt ani mai târziu, mă plimb din dormitor în dormitor să alin copii cu somnuri încă nebuneşti. Până la ora asta, 2:13 dimineața, am ațipit de cel puțin patru ori, ba în patul de copil de trei ani, ba ținându-l pe bebe în brațe, ba pe canapeaua din living. Dar nu-i nimic, aşa e într-o familie cu copii mici. De zece ani încoace – din ultimul meu an de liceu – şi câteva țări mai la stânga hărții (sau dreapta?), am tot lucrat la noi, la respect, la iubire, la acceptare. Fără să ne dăm seama, ne-am trezit părinți de doi copii, fără să fim căsătoriți. Ne-am dus la Biserică când burta-mi era până la gură, mai mult mânați de întrebările cotite ale celorlalți. Dar la Sfat nu am ajuns decât pentru certificate de naştere.

Nu citesc şi nu privesc ştiri, le mai ascult fără să vreau la radio RFI, dimineața când pregătesc năucă mic-dejunul şi prânzul lui Eduard pentru grădiniță. Am decis să nu îmi înec interesele cu accidente mortale şi politicieni controversați. Mai degrabă îmi investesc timpul liber (cele biete două minute) într-o carte sau un articol ce îmi aduce un folos şi o satisfacție. Dar cum de ce fugi, nu scapi, RFI-ul a trâmbițat tare mult în ultima vreme prin diminețile mele şi mi-a repetat obsesiv cuvâtul familie.

Curioasă şi enervată deodată, am gugălit referendum pentru familie şi, după ce am dat peste pastori, preoți şi politicieni ce mă îndeamnă să spun DA la o întrebare absurdă şi întortocheată, am reuşit în fine să citesc ce vor, bre, românii mei să facă cu legea familiei!? Păi, după câte spune Internetul, familia se va baza pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, nu dintre soți. Bine, înțeleg că societatea românească nu pare sā fi ajuns măcar la o acceptare a persoanelor cu handicap, darămite a cuplurilor gay! Dar să schimbi cuvinte din Constituție pe banii de construit drumuri şi renovat şcoli pentru a-ți demonstra incapacitatea de înțelegere, adaptare şi acceptare a diferențelor dintre realitate şi normă mi se pare că sună a manipulare şi propagandă politică, propagate exact prin şcolile fără toalete şi bisericile cu popi cu normă de semnături. Nu de la Dumnezeu, ci de la Guvernare.

În țara unde locuiesc eu azi, căsătoria dintre gay nu este interzisă. Cu toate astea, nu văd şiroaie de cupluri de acelaşi sex demostrându-şi excepția de la regulă pe la fiecare colț de stradă, ba din contră, abia zăresc câte o ținere de mâini între doi bărbați. Dar cât ştie lumea despre întrebarea la care ar putea încă răspunde azi? Cine ştie ce înseamnă sunteți de acord cu schimbările legii cutare din Constituție? Copilul fără părinți căruia i-a predat profesorul de religie lecția despre familia tradițională? Bătrânii fără pensie cărora le-a predicat preotul despre căsătoria dintre bărbat şi femeie exact pe banii ce trebuiau să le dea lor lemne de foc pentru iarna ce vine?

Da, miliarde duse pe apa sâmbetei pentru orgolii şi direcții false. Nu mă îngrijorez pentru cuplurile gay, probabil se vor muta în țări unde se vor căsători fără probleme. Mă tem doar pentru copilul din prima bancă care nu are o familie normală (de parcă cineva ştie ce-i normal) sau tradițională (bazată pe ce tradiție?). Poate familia sa nu e compusă decât din mamă, sau din tată, sau din bunici, mătuşi, părinți adoptivi, colegii din orfelinat? Dacă eu aş fi fost ieri în prima bancă, cu 19 ani mai fragedă, cum aş fi reacționat la o lecție despre familia asta tradițională, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie? Când acasă mă aştepta doar mama, sau bunicii sau nimeni.

Iubirea, respectul şi înțelegerea stau la baza familiei, oameni buni. Fără acestea trei, orice căsătorie se evaporă înainte să înceapă. Fără acestea, orice copil va fi instabil emoțional şi se va ascunde în dulap la fiecare ceartă a părinților, vorbind cu prieteni imaginari şi astupându-şi urechile şi lacrimile cu mâinile prea mici pentru asemenea trăiri. Dacă nu împărțim un nume şi o avere înseamnă că nu suntem o familie? Şi când dormim toți patru într-un pat de doi, încolăciți, ținând în palmă mânuțe minuscule, ce suntem? Când alergăm în jurul mesei din bucătărie, ce suntem? Când construim împreună căi ferate prin toată sufrageria, ce suntem? Când ne plimbăm chiauni prin casă alinând plânsete la trei noaptea, nu suntem o familie pentru că am sărit peste căsătorie?

Disclaimer: Acest articol nu este exprimarea unei apartenențe politice sau religioase şi nu are scopul de a influența în niciun fel opinia sau comportamentul cititorilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s