Liberi pe ulița copilăriei mele!?

Sunt atât de nostalgică zilele acestea, încât mi se pare că trăiesc două vieți în pararel, că am două vârste în acelaşi timp, corp şi suflet. Verile în casa şi curtea bunicilor mei sunt la fel de liniştite şi astăzi ca şi pe vremea când eram eu prunc de trei, cinci sau cinsprezece ani. Vița de vie şi poarta sunt aceleaşi, casa a mai fost modernizată, doar caisul pus cãnd m-am născut eu şi bunicul s-au veştejit, transformându-se în amintiri.

În fiecare vară, în luna lui cuptor, îmi duc copiii pe ulița prunciei mele, unde casele au devenit mai scunde şi oamenii mai veşnici. Aici, fructele şi legumele au viață iar copiii şi cățeii sunt liberi. Aerul este inundat de tot soiul de insecte ce se întrec în viteză şi de sunete de porci, găini şi gâşte, ce mi se par de-a dreptul ciudate acum, că m-am rupt de viața la țară.

Cu fiecare an ce zboară năuc, îmi dau seama cu tristețe şi bucurie ín acelaşi timp, cât de diferită este copilăria piticilor mei de a mea. De mi-ar fi spus cineva, pe vremea când băteam frunze de nuc cu piatra în mijlocul uliții, că alți copii fac cursuri de înot, balet sau pictură în acelaşi moment, aş fi căscat ochii ca la circ şi mi-aş fi imaginat seri de-a rândul, ghemuită lângă bunica în pat, cum aş fi fost eu în locul lor. Dar astăzi, văzând vrute şi nevrute prin lume, tare tânjesc după libertatea şi simplitatea din praful uliții. Şi tare mă întristez că cei mici ai mei nu vor cunoaşte vreodată cum se fac chiftele şi şnițele din noroi.

Când coboară din maşină, picioarele fragede, formate pe ciment şi nisip urban, le tremură câteva minute pe pământul amestecat cu pietriş şi iarbă de pe podul din fața casei bătrãneşti, întinerită puțin cu termopane şi culori proaspete. Se aud numaidecât bunica şi cățeii cum se îndreaptă nerăbdători spre poarta care scârțâie la fel de cãnd mă ştiu. Copiii se dau puțin în spate când sar câinii pe ei iar bunica, cu sclipire de mândrie în ochi şi mâini tremurânde, ne-ar lua pe toți cu tot cu bagaje în brațe de-ar putea.

Pe cum trec ceasurile, picioruşele îşi pierd papucii şi nu mai tremură la prima piatră călcată, cățeii devin prieteni şi drumul loc de joacă. Bunica se miră necontenit cum vorbesc strănepoții săi un mélange de limbi şi le-ar da tot zahărul din lume numai să le câştige inimile. Privesc scenariul ca pe o poveste pierdută în anii ’90, când eu eram cât un ghem şi mama îmi ținea locul pe care-l am acum în curtea bunicii.

Casa şi grădina mă aruncă cel mai mult în amintiri dulci ca strugurii de august. Bunicul, plecat acum peste grădini şi ceruri, şi-a lăsat urmele peste tot pe unde a viețuit. Pereții casei s-au întărit prin mâna sa, toate şuruburile l-au cunoscut iar ardeii şi roşiile au rodit special pentru el. Când Eduard s-a întors din grădină cu traista plină de bunătăți săteşti, avea aşa o mulțumire pe chip de m-a trimis cu gândul direct la bunicul care, ostenit după o zi isprăvită la apusul soarelui, se ducea zâmbitor direct la cântar, să-şi vadă munca în cifre.

A doua zi la țară e ziua descoperirilor pentru copii şi pentru mine, deopotrivă. În timp ce ei descoperă crengile, pietrele şi câmpul plin de cai din capătul uliții, mie îmi place să analizez traiul şi vorba oamenilor. Dacă mă gândesc bine, strada bunicilor e singura pe care o ştiu ca în palmă şi pe locuitorii ei îi cunosc atât după nume, cât şi după poreclă. Când eram copil, mai toți mă hrăneau ca pe copiii lor, nepăsându-le de vârstă sau nume. Camarazii mei de joacă sunt părinți astăzi şi mulți bunici s-au cufundat în țărână. Şi tare mi se face dor de ei.

Am învățat multe în oraş dar cea mai de valoare lecție mi se pare că am primit-o de când sunt mamă. Nu pot să îi dau un nume, aş spune doar că am învățat despre respect. Tare mult îmi place libertatea copiilor de pe ulița pe care am crescut dar unele obiceiuri, precum bătaia, tot nu mi se par rupte din Rai. De-aş inspira vreo mamă din fiece sat sau oraş să nu creadă că o palmă la fund nu face nimic rău, m-aş duce să o îmbrățişez şi să îi mulțumesc. Dar, dincolo de tristețile acestea, vara aceasta am cunoscut omenia aceea rară şi pură, când o mamă creşte copilul unei alte mame pierdută prin lume, şi în culcă lângă ea şi lângă copiii ei, îl hrăneşte cu aceaşi mâncare iar el o strigă mama.

Povestea băiețelul străin de pe ulița copilăriei mele îmi trezeşte tot soiul de gânduri. Pe când copiii mei sunt în siguranță exagerată în case cu încuietori la ferestre, el se joacă liber în mijlocul drumului pe care rareori trece vreo maşină, aşa cum făceam şi eu cu zeci de ani în urmă. Dar, va cunoaşte el curând sportul, cartea, muntele sau marea? Unde zace echilibrul copilăriei? Există vreo cale de mijloc? Între timp, contemplând la cele două extreme ale copilăriei de astăzi, m-am decis să îmi vârăsc copiii într-un lighean enorm, să se ímbăieze sub razele soarelui, aşa cum făceam şi eu cu atâta bucurie în ocolul bunicilor mei.

Cu drag şi nostalgie,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s