Sunt copiii mei români cu adevărat? // FĂRĂ PENALI

Într-o după-amiază ploioasă, gri şi rece de Bruxelles, Eduard mă rugă insistent să ieşim la plimbare. Cum Robert era încă bebeluş în perne pe atunci şi a ieşi afară cu doi copii sub trei ani (laolaltă) mi se părea un maraton de-a binelea, i-am explicat că ploua prea tare şi l-am invitat să pictăm. Dar el era fixat pe ideea de plimbare şi mi-a răspuns dulce şi sclipitor: „Lasă mami, luăm parabela!”. M-am amuzat teribil şi am povestit necontenit în stânga şi-n dreapta cum fiul meu a făcut din parapluie şi umbrelăPARABELĂ!

Cu toții ne amuzăm şi ne mirăm când copiii noştri ating pragul de artişti într-ale cuvintelor şi fac din papucei… patitei. Ce să mai vorbesc de părinții care se mândresc cu odrasle vorbitoare de două limbi sau chiar mai multe, cum e cazul nostru. Două cuvinte în română, unul în franceză, unul în engleză şi înțeleg numai eu ce vrea copilul. Sau francezo-românisme ca parabela, cuvânt ce ar descreți frunți la facultatea de Litere. Dar dincolo de amuzament şi mirare, un gând mi s-a tot perindat prin minte şi suflet: Sunt copiii mei romãni cu adevărat? Vor simți ei vreodată dorul de România cum îl simt eu?

Ieri, 10 august, mi-am revăzut colegii din liceu şi pe diriginta noastră după zece ani şi tare mi s-a umplut inima de bucurie, amintiri şi nostalgie. Când diriginta mi-a strigat numele din catalogul clasei a XII-a Uman şi m-a îndemnat să-mi şeruiesc ultimii zece ani, am început cu copiii şi am încheiat cu dorul de casă. Jumătate din colegii mei sunt şi ei plecați afară ca şi mine. Exact în clipele acelea, sute de mii de români cu buletine străine erau pe străzile țării noastre, strigând din răsputeri: FĂRĂ PENALI! Tare aş fi vrut să le fiu alături şi tare mi-ar fi plăcut să le spun colegilor mei care au rămas acasă că, deşi vorbesc limbi străine zilnic, gândesc tot în română.

Sunt un copil al Revoluției, bunica trecea vama pe bicicletă să îmi cumpere pamperşi şi suzete ungureşti pentru că în România lui ’89 nu era nimic, chiar NIMIC. În fiecare an de ziua mea, mama îşi aminteşte cum s-a chinuit să mă nască ca apoi să-i fiu luată cu brutalitate şi aruncată într-un salon îndepărtat din care se auzeau vag țipete de nou-născuți disperați după sânul mamelor lor. Din motive greu de înțeles astăzi. Mi s-a înfipt dezrădăcinarea în suflet din adolescență, când neajunsurile ne-au aruncat în direcții opuse din nou. Am devenit unul dintre copiii cu părinți plecați afară ai anilor 2ooo. Copiii ce cumpărau cu euro şi cu lacrimi de dor de părinți. Prea puțini ne-am ales cu bogății.

Când am aruncat cheia în cutia poştală cu numărul 14 şi am plecat spre aeroportul din care un avion avea să mă ducă spre o țară mai mică şi mai bogată ca a mea, mi s-a făcut inima cât un purice şi mi-am dat seama că nu mai era cale de întoarcere. Cred că nu vroiam să-mi abandonez locul dar erau toți cei-dragi-mie acolo: părinți, frate, mătuşă, iubit. Mi-am îngropat temerile şi dorul adânc în subconştient şi m-am apucat de adaptare, socializare şi studii. Cu paşi mici şi grei am învățat că există facultăți fără mită la examene şi fără note de 10, că în România e vremea cea mai bună pentru mine, că o incapacitate fizică nu este un impediment ci un atu şi, mai recent, că naşterea naturală este dreptul fiecărei mame şi că nou-născutul nu pățeşte nimic dacă este alăptat exclusiv, ba din contră.

Iată-mă, şapte ani mai târziu, mamă de doi copii hibrid, copii crescuți cu ciorbă de mazăre şi salată de vinete româneşti care merg la grădiniță francofonă şi cãntă Five Little Ducks. Au părinți şi paşapoarte româneşti, vorbesc româna fără articole sau plural, dar cresc şi învață pe plaiuri străine. Prietenii mei sunt români, ai lor ce vor fi oare? Mă tem că nu am răspuns la propria-mi întrebare. Suntem expați, locurile prin care trecem zilnic ne lãrgesc oportunitățile şi experiența şi oamenii ne învață fel şi fel dar gândul ne este aici, acasă, în stradă! M-aş întoarce dar mă tem de corupție, de gropile din asfalt, de dependența de maşină şi de salariile în lei. Am casă în România, îmi aduc copiii în vacanță la Arad şi plătesc impozite. Am neamuri şi prieteni acasă şi aş vrea să nu le duc dorul. Dar copiii mei cui vor duce oare dorul?

Mi-aş dori să vină ziua în care copiii mei să-mi spună că iubesc România cum o iubesc eu. Tare aş vrea să citesc în ziare că s-a scos corupția din DEX şi cã hoția a fost trasă-n țeapă. Că românii stau de zile întregi la vămi să intre-n țară şi primarii îi aşteaptă cu surle şi trâmbițe. Că votul este obligatoriu. Că mamele nasc natural în spitale curate, cu doctori empatici şi moaşe blânde şi că alăptează până la doi ani. Că şcolile îi învață pe copii să trăiască, nu doar să ştie. Că sportul, arta şi biblioteca au învins manelăria. Că jandarmii nu mai dau în oamenii din stradă cu piciorul, ci le dau eventual apă. Vă scriu de pe canapeauna mea arădeană, din vacanța mea românească, de lângă copiii mei hibrid.

Pentru acasă fără penali,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s