Vreau să îi cresc acum, când au nevoie de mine

Reflectãnd la momentul acesta simplu şi calm, când copiii mei dorm pe nori de inocență iar eu am timp să îi privesc în voie şi tihnă, îmi dau seama cã sunt exact ceea ce nu mi-am propus, dorit sau bănuit că voi fi.

Şapte ani înapoi, tocmai absolvisem facultatea şi visam să calc pe urmele societății şi să mă conformez standardelor de viață la program. Mi-am împachetat puținele lucruri de studentă, mi-am încheiat socoteliile cu proprietarii garsonierei care m-a adăpostit câteva luni din studenție, am aruncat cheia în cutia poştală cu numărul 14 şi m-am mutat în țara în care imigraseră toți cei mai-dragi-mie oameni. Era cinci dimineața şi îmi doream să fiu carieristă.

Pe când toamna în Bruxelles era ploioasă şi străină, eu masteram într-o limbă pe care nu o stăpâneam, reînvățam să socializez şi învățam despre viața în cuplu. Recunosc că am fost norocoasă – nu eram singură, fără mâncare pe masă sau fără idei. Dar cariera pe care-o visam era greu de atins în realitatea în care trăiam. Venisem dintr-o facultate mediocră într-una cu pretenții mari şi condiții multe, nici mirare că am dublat ambii ani de Masterat. Două stagii printre funcționari publici şi lobişti m-au pus cu botul pe labe. Oare chiar eram eu nepregătită? Oare cereau ei prea mult? Sau poate visam eu la ceva greşit?

Pierdută printre scopuri învălmăşite, m-a trăznit în creştetul capului ideea ce m-a îndreptat spre ce sunt astăzi. Câştigam doi-trei lei dintr-o colaborare cu un ziar virtual de acasă dar erau nesemnificativi când biletul de autobus era doi euro. M-am apucat de lecții de engleză pentru copii în stil studențesc, adică la ei acasă, pe bani puțini şi fără chitanță. De la doi copii, am evoluat până la 12 şi ştiți ce? Am început să zâmbesc mai des şi să îmi regândesc traseul prin lume. Chiar aşa, nu asta trebuia să fac dacă am terminat facultatea de Română-Engleză?

Puştanii aceia de cinci, şapte sau zece ani mă amuzau şi bucurau teribil. Pe când le vorbeam despre colours, numbers şi ‘to be”, ei mă priveau fie de sub masă, fie învârtindu-se cu scaunul. Dar întotdeauna îşi aminteau următoarea dată ce i-am învățat. Îmi tresărea inima de veselie şi empatie când le sunam la uşă. De-abia aşteptam să uit de examene de lingvistică şi să mă scufund în minunata oră de engleză, cu zãmbete de copii fără gânduri de viitor. Încet, mi-am depozitat planurile carieristice în beciul minții şi m-am lăsat purtată de copilărie. Iar destinul mi-a netezit drumul.

Când, în ziua aceea ploioasă de 29 iulie 2014, am aflat că voi fi mamă, m-a cuprins emoția şi totodată îngrijorarea. Mi-au ieşit la suprafaţă idealurile din studenție care urmau să fie şi mai adânc îngropate. Cum aveam eu să scriu lucrarea de dizertație cu un copil în brațe? Cum puteam eu să postulez pentru un job când eu trebuia să alăptez? Cum puteam eu să câştig bani dacă trebuia să schimb scutece?

Vacanța a trecut şi eu, studentă însărcinată în patru luni, am sunat iar la uşile copiilor ce mă aşteptau să îi învăț engleză. Acolo, în casele şi inimile lor, am găsit răspunsul la enigmele mele. Păi nu mă făceau ei fericită? Nu mă împlinea pe mine cel mai profund când vedeam cum cresc şi învață cu ajutorul meu? Şi nu o fi exact aceasta definiția mămiciei?

Astăzi, norocoasă din cale-n afară cum sunt, stau acasă şi am grijă full-time de copiii mei. Nu sunt în concediu de maternitate pentru că meditațiile la engleză sau cursurile de masterat nu îmi plăteau cotizațiile la stat. Sunt norocoasă pentru că am bani mai puțini, haine mai modeste, copii sănătoşi, partener altruist şi planuri noi de viitor. Nu am maşină, nu am creşe de plătit şi şef de mulţumit.

Poate vă spuneți că m-am smintit de-a binelea, că m-am plafonat, că am dat banii degeaba pe facultăți şi masterate şi că am devenit o leneşă. Poate partea cu masteratul o fi adevărată – ar fi trebuit să aleg altul mai practic – dar nu am uitat de mime sau de nevoile mele. Doar m-am redescoperit. Cât despre lene, nu am vreme să mă complac în ea, am doi copii mici de hrănit, spălat, gâdilat şi iubit. Zilnic şi non-stop. Dar pe bune că mai bine îmi fac ei program decât angajatorul.

Când íi las să doarmă lipiți de mine, să mănânce cu mâna, să alerge liberi prin parc, să îşi aleagă hainele, să stropească peste tot când fac baie, să vorbească fără să îi întrerup, să cânte tare la tobe, să alerge în jurul mesei şi să scoată toate castroanele din sertar, mă întreb de ce oare aş trăi eu o viață rigidă şi secată de pasiune? Dar, rogu-vă, nu vă imaginați că vreau să cresc copii toată viața. Nicidecum. Vreau să îi cresc acum, când au nevoie de mine. Şi vreau să cresc şi eu cu ei, cu cei care mi-au arătat ce este libertatea şi flexibilitatea, pierdute pe vremea când eram aidoma lor. Şi mai important ca toate, m-au trezit din visarea mea banală şi m-au îndreptat spre scris, mi-au schimbat culoarea minții şi a sufletului.

Cu gânduri vesele,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s