Amintiri din „golumbărie”, despre libertate

În blocul copilăriei mele – cel de la marginea oraşului, toată lumea avea nevoi. Unii erau mai săraci ca alții pentru că în 25 de metri pătrați nu poți fi altcumva. Era un bloc de garsoniere plin de tineri cu copii mici, oameni la început de drum, la început de post-’89, muncitori dar fără noroc. Oameni buni, prietenoşi.

Am crescut acolo, jucându-mă pe coridoarele lungi şi întunecate, dãndu-mă pe balustrada scărilor ca pe tobogan, sau prin alți 25 de metri pătrați ai vecinilor. Unii aveau mobile mai frumoase, alții aveau mobile primite de la bunici iar alții nu aveau nimic. Dar pentru noi, copiii, nu conta ce nu aveam. Noi uitam de nevoi când ne jucam. Noi eram fericiți. Poate doar tristețea de pe chipul mamelor noastre sau scandalurile ce se auzeau cu un etaj mai jos ne aminteau de strâmtoarea în care trăiam.

În spatele blocului, era o piață de animale şi lemn. Scândurile erau aşezate în x-uri înalte iar noi aveam acces liber. Imaginați-va sute de „teancuri” de scânduri şi grinzi la dispoziția copiilor. Săream pe ele ca pe trambulină şi tare ne mai amuzam. Norocul făcea ca circul să se instaleze acolo în fiecare an, cu animalele lui triste şi cortul colorat. Noi eram extaziați. Inventam poveşti cum că vreun tigru a scăpat din cuşcă şi îi speriam pe copiii mai mici.

Acolo, la garsoniere, am crescut cu cheia la gât, ca toți ceilalți. Şi tot acolo, am avut prieteni minunați, copii crescuți de un părinte sau de doi părinți cu nevoi, înghesuiți de soartă, de neajunsurile anilor ’90. Toți erau prietenii mei, unii mă trăgeau de păr, alții mă băteau sau râdeau de mine că eram ochelaristă, dar de toți îmi amintesc astăzi cu drag. Pentru că eram de o seamă. Şi când eram la ei în casă, mamele lor mă aşezau la masă şi îmi puneau în farfurie ce le puneau copiilor lor.

Niciodată nu eram singură acolo. Îi cunoşteam pe toți şi toți mă cunoşteau. Cu unii copii mergeam la şcoală, cu alții îl desenam pe Moş Crăciun cum pica prina zăpadă, la alții mâncam şi cu alții jucam Remi. Eram liberi şi fericiți. Când vreunul era trist, ceilalți îl luau cu joaca şi uita numaidecât de necazuri. Mulți am rămas acolo până coridoarele au devenit tot mai mici şi de la joacă am trecut la adolescență. Unii părinți au reuşit să iasă din îngrămădeală dar alții au rămas captivi.

Poveştile copiilor din blocul meu nu au fost toate fericite pe deplin dar ce am învățat acolo, în coliviile noastre, ne-a făcut puternici şi ne-a dat un şut în fund aşa de puternic încăt nu ne vom mai opri vreodată din înaintare. Părinții noştri ne-au trimis la şcoală şi ne-au spus că trebuie să învățăm. Nu cred că se refereau musai să învățăm matematică or română, ci să învățãm să ieşim din 25 de metri pătrați. Şi am ieşit. Toți.

M-am dus la Londra să iau o gură de aer de la mămicie şi mi-am amintit că, în metropola năucitoare, găsesc şi prieteni din copilărie, prieteni cu care săream pe scânduri în loc de tobogan şi m-au năpădit amintirile. M-am aşezat emoționată la masa de lemn dintr-un cartier jamaican din Londra, parcă cu frică să văd trecutul. Dar, am văzut viitorul. Nu am povestit de neajunsurile şi tragediile din viețile şi „golumbăriile” noastre, cum le zicea bunicul râzând. Am oftat şi ne-am spus: „Ştiu că a fost foarte greu”, „Da, a fost”.

Dar acum, suntem departe şi la fel de liberi ca şi atunci când ne dădeam pe balustrada scărilor de bloc comunist. Noi am avut şansa să învățăm să trăim cu alții, să mâncăm pe la vecini, să ne facem temele şi în gălăgie, să împărțim bucurii şi necazuri, să ne imaginăm viitorul şi să învățăm să ne extindem spaťiul, la propriu şi la figurat. Cine s-ar fi gândit atunci şi acolo, printre uşile de garsoniere, că îmi voi aminti de ele, două zeci de ani mai târziu, chiar în Londra?

Am ascuns sub preş multe trăiri din copilăria mea din garsonieră, preferând să uit de zilele triste şi înghesuite, de ziua când am căzut de pe grămada de lemne şi de seara când mi-a intrat o aşchie în deget. Totuşi, mamă fiind acum, îmi dau seama cât de liberi am fost noi acolo, eu şi prietenii copilăriei mele. Cât de fericiți ar fi copiii mei să zburde liberi în jurul circului? Şi ce le-ar păsa lor de înghesuială… Dar cine îi lasă pe ei măcar o clipă singuri? Şi noi, cum eram noi de fericiți în „golumbăriile” noastre…

Cu nostalgie,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s